România exportă milioane de tone de cereale, dar importă valoare adăugată. Avertismentul viceguvernatorului BNR Cosmin Marinescu

România primește un nou semnal de stabilitate din partea piețelor financiare internaționale, după reconfirmarea ratingului suveran de către agențiile Fitch și Moody’s. Însă dincolo de cifrele care indică o îmbunătățire a poziției fiscale, de perspectivele privind reducerea inflației, de nivelul rezervelor internaționale și de prognozele privind relansarea economică începând din 2027, economia românească continuă să aibă o vulnerabilitate structurală care nu poate fi rezolvată doar prin măsuri de consolidare bugetară: România produce, exportă și generează cantități importante de materii prime, dar pierde o parte semnificativă din valoarea economică prin faptul că importă produse finite, inclusiv produse alimentare procesate.

Iar agricultura este probabil unul dintre cele mai bune exemple pentru a înțelege această contradicție.

România se află printre cei mai importanți exportatori de cereale ai Uniunii Europene, iar performanța cantitativă a agriculturii românești este incontestabilă. În perioada iulie 2025 – mai 2026, exporturile de cereale au depășit 10,3 milioane de tone, România situându-se la aproximativ două milioane de tone sub Franța și la un nivel de circa două ori mai mare decât cel înregistrat de Germania sau Polonia, ceea ce confirmă poziția importantă pe care agricultura românească o ocupă pe piața europeană și capacitatea fermierilor români de a produce volume semnificative destinate exportului.

Dar, în spatele acestor milioane de tone, există o problemă pe care România nu își mai permite să o trateze doar ca pe o chestiune statistică: exportăm ceea ce producem, dar nu reușim să păstrăm în economie suficient din valoarea creată prin procesare.

Avertismentul viceguvernatorului BNR, Cosmin Marinescu

Este exact punctul asupra căruia atrage atenția Cosmin Marinescu, viceguvernator al Băncii Naționale a României, în analiza dedicată dezechilibrelor externe și sustenabilității financiare a României.

Marinescu sintetizează foarte clar paradoxul agriculturii românești, arătând că România „exportă intensiv cereale”, produse cu o valoare adăugată relativ redusă, în condițiile în care țara noastră este, în același timp, un important importator de alimente și produse alimentare.

Această observație trebuie privită dincolo de simpla comparație dintre exporturi și importuri, pentru că ea descrie una dintre problemele fundamentale ale modelului economic românesc: România reușește să producă materia primă, dar nu reușește încă să captureze suficient din valoarea economică generată de transformarea acesteia în produs finit.

Exportăm materia primă, importăm produsul finit

Cu alte cuvinte, România exportă grâu, porumb și alte materii prime agricole, în timp ce pe rafturile magazinelor românești ajung produse alimentare procesate în alte state, pentru care consumatorul român plătește nu doar materia primă, ci și procesarea, energia, ambalarea, logistica, marketingul, cercetarea, tehnologia, marca și profitul companiei care a realizat produsul finit.

Aici se află, de fapt, una dintre cele mai mari oportunități ratate ale economiei românești.

Un bob de grâu pleacă din România cu o anumită valoare, însă poate deveni, după procesare, făină, paste, produse de panificație, biscuiți, produse de patiserie sau alte produse alimentare care pot avea o valoare economică de câteva ori mai mare decât materia primă din care au fost obținute. Dacă procesarea are loc în România, valoarea adăugată rămâne în economia românească, generează locuri de muncă, contribuții fiscale, venituri pentru companii și dezvoltă industrii conexe; însă atunci când materia primă este exportată și produsul finit este importat, România păstrează doar o parte din această valoare, în timp ce o altă economie beneficiază de etapele superioare ale lanțului economic.

Nu exportul e problema, ci lipsa procesării

Nu exportul de cereale este problema României. Problema este că exportul de materie primă nu este însoțit de o capacitate suficient de mare de procesare și de transformare a producției agricole în produse alimentare competitive.

Iar această diferență devine extrem de importantă atunci când analizăm deficitul comercial și deficitul de cont curent al României.

Consumăm mai mult decât producem competitiv

În volumul „Sustenabilitatea financiară – De la deficite la convergență nominală”, publicat în cadrul Economic@BNR, sunt analizate tocmai aceste vulnerabilități structurale care afectează sustenabilitatea financiară a României, iar dezechilibrele externe sunt privite ca o consecință a unui model de creștere în care cererea internă a depășit în repetate rânduri capacitatea economiei de a produce competitiv pentru această cerere.

România consumă mai mult decât produce în anumite segmente, iar diferența este acoperită prin importuri, ceea ce înseamnă că o parte din cererea consumatorilor români finanțează producția și locurile de muncă din alte economii.

Resursa strategică pe care România o are deja

Agricultura demonstrează însă că România are o resursă strategică extraordinară pe care o poate utiliza pentru a schimba această ecuație.

Avem terenuri agricole, avem fermieri performanți, avem producție cerealieră, avem acces la piața europeană, avem tradiție în zootehnie și avem o industrie alimentară care, în anumite sectoare, poate deveni competitivă la nivel european. Însă ceea ce lipsește încă este o integrare suficient de puternică între producția agricolă, procesare, industrie alimentară, logistică, distribuție și export.

De aceea, discuția despre viitorul agriculturii românești nu ar trebui să se limiteze la întrebarea „Câte milioane de tone producem?”, ci trebuie să includă o întrebare mult mai importantă pentru economia națională: „Câtă valoare adăugată reușim să păstrăm în România din ceea ce producem?”

Aceasta este adevărata miză.

De la grâu la făină, paste și panificație

România poate fi în continuare unul dintre cei mai mari exportatori de cereale ai Uniunii Europene, dar obiectivul strategic ar trebui să fie ca o parte tot mai mare din aceste cereale să intre în fabrici românești, să fie transformate în produse alimentare și apoi exportate sub formă de produse finite, cu valoare adăugată mult mai mare.

În loc să exportăm doar grâu, putem exporta făină, paste, produse de panificație și produse de patiserie; în loc să exportăm doar materie primă vegetală, putem dezvolta industria alimentară și produsele finite; în loc să fim furnizori de materie primă pentru industriile alimentare din alte state, putem deveni furnizori de produse finite pentru consumatorii din Europa și din afara Uniunii Europene.

Aceasta este diferența dintre o agricultură care produce volume și o agricultură care generează valoare economică strategică.

Iar aici mesajul transmis de Cosmin Marinescu este important nu doar pentru economiști, ci și pentru fermieri, procesatori și factorii de decizie din agricultură: performanța agricolă trebuie măsurată nu numai prin producție și exporturi, ci și prin capacitatea de a genera valoare adăugată și de a reduce dependența de importurile de produse finite.

Procesarea, o componentă a securității economice

În acest context, România trebuie să privească procesarea agroalimentară nu ca pe o etapă secundară a agriculturii, ci ca pe o componentă strategică a securității economice.

O fabrică de procesare construită lângă o zonă agricolă înseamnă mai mult decât o investiție privată. Înseamnă o piață mai stabilă pentru fermier, locuri de muncă în comunitatea rurală, venituri fiscale, servicii logistice, dezvoltarea infrastructurii și, mai ales, posibilitatea ca valoarea economică a producției să rămână într-o proporție mai mare în România.

De aceea, România are nevoie de o politică economică în care agricultura și industria alimentară să fie tratate împreună, pentru că nu este suficient să avem o producție agricolă performantă dacă aceasta nu poate fi valorificată superior în interiorul economiei naționale.

Ratingul de țară nu rezolvă dezechilibrul comercial

Reconfirmarea ratingului României de către Fitch și Moody’s este importantă și confirmă faptul că există elemente de stabilitate macroeconomică, inclusiv reducerea deficitului bugetar, perspective favorabile privind inflația, un nivel solid al rezervelor internaționale și așteptări privind reluarea creșterii economice în 2027.

Dar ratingul de țară nu rezolvă dezechilibrul comercial și nici nu poate substitui politicile care trebuie să ducă la creșterea competitivității economiei românești.

Pentru agricultură, direcția ar trebui să fie clară: mai multă procesare, mai multă valoare adăugată, mai multe produse românești exportate și mai puțină dependență de importurile de produse alimentare finite.

Pentru că România are deja una dintre cele mai importante resurse necesare pentru această transformare: produce materia primă.

Ceea ce trebuie să facă de acum înainte este să învețe să păstreze în România o parte mult mai mare din valoarea pe care acea materie primă o poate genera.

Iar diferența dintre România care exportă 10,3 milioane de tone de cereale și România care exportă produse alimentare obținute din aceste milioane de tone poate reprezenta, în următorii ani, diferența dintre o economie care doar produce și una care creează și păstrează valoare.

Sursă: Economic@BNR – „Sustenabilitatea financiară – De la deficite la convergență nominală”, analiză coordonată de Cosmin Marinescu, viceguvernator al Băncii Naționale a României.