Certificatele de depozit , instrumentul care ar putea schimba raportul de forță din piața cerealelor din România

Fermierul vinde recolta sau își păstrează puterea de negociere?

În fiecare an, după recoltare, aceeași problemă revine în agricultura românească: fermierul are marfă, dar nu are întotdeauna lichiditatea necesară pentru a aștepta momentul potrivit pentru vânzare. În aceste condiții, producția este adesea comercializată rapid, sub presiunea cheltuielilor, a creditelor și a necesarului de cash-flow.

Există însă, de mai bine de un deceniu, un instrument legislativ care ar putea schimba această ecuație: certificatul de depozit pentru semințe de consum, reglementat prin Legea nr. 101/2014.

În esență, certificatul este documentul emis de un depozitar licențiat pentru marfa predată spre depozitare. El poate atesta cantitatea și calitatea produsului depozitat și, potrivit materialului analizat, poate funcționa ca titlu negociabil și ca garanție reală mobiliară pentru obținerea unei finanțări.

De la grâu în siloz la bani pentru fermier

Mecanismul este relativ simplu în teorie.

Fermierul își duce producția la un depozit licențiat. Marfa este cântărită, analizată și gradată. Ulterior, depozitarul poate emite certificatul de depozit, care consemnează informații privind cantitatea, calitatea, produsul și locul depozitării. Certificatul este înscris în registrul destinat acestor documente.

Din acel moment, fermierul nu mai este obligat, în principiu, să transforme imediat grâul, porumbul sau floarea-soarelui în bani prin vânzarea fizică a mărfii.

Poate păstra marfa și aștepta o evoluție mai bună a prețului. Poate utiliza certificatul pentru finanțare. Sau îl poate transfera unui alt participant din piață.

Aici apare adevărata miză economică a sistemului: marfa depozitată poate deveni o sursă de lichiditate fără ca fermierul să fie obligat să o vândă imediat.

De ce este atunci sistemul atât de puțin utilizat?

Aici începe adevărata dezbatere.

Materialul analizat indică faptul că mecanismul certificatelor de depozit nu a fost utilizat pe scară largă în piața agricolă, invocându-se probleme administrative, deficit de informare și dificultăți de implementare.

Mai mult, în realitatea din teren, sistemul este descris ca fiind subutilizat, iar băncile ar prefera în continuare alte forme de finanțare, inclusiv contractele cu traderii sau stocurile aflate în silozurile proprii.

Întrebarea devine inevitabilă:

Dacă instrumentul există legal și poate constitui o garanție pentru finanțare, de ce nu este folosit masiv?

Este o problemă de legislație? De încredere? De control? De infrastructură? De relație între bănci și fermieri? Sau de interesele economice existente în piața cerealelor?

Cine garantează că marfa există?

Poate cea mai importantă problemă nu este hârtia, ci marfa din spatele hârtiei.

Un certificat de depozit are valoare economică numai dacă produsul pe care îl reprezintă există efectiv și poate fi identificat, verificat și predat atunci când deținătorul își exercită drepturile.

Modelul analizat prevede identificarea depozitului, a lotului sau celulei de depozitare, precum și înscrierea cantității și parametrilor de calitate.

Dar tocmai aici apare întrebarea care trebuie pusă public:

Cine verifică, independent și periodic, că marfa din siloz corespunde certificatului emis?

Pentru că, în momentul în care certificatul devine garanție bancară, problema nu mai privește doar fermierul și depozitarul. Intră în ecuație banca, finanțatorul, traderul și, în ultimă instanță, întregul mecanism de încredere al pieței.

Certificatul poate deveni o „monedă” a pieței agricole?

Materialul propune practic trei direcții pentru deținătorul certificatului.

Prima este păstrarea mărfii până la un moment mai favorabil de vânzare.

A doua este utilizarea certificatului drept garanție pentru obținerea unei finanțări.

A treia este transferul sau cesionarea certificatului către un alt participant al pieței.

Dacă mecanismul ar funcționa la scară largă, efectul ar putea fi important.

Fermierul ar putea evita vânzarea forțată imediat după recoltare. Traderul ar putea avea acces la un instrument mai clar de control al stocului. Banca ar putea finanța o marfă identificabilă juridic și fizic. Iar piața ar putea beneficia de o mai mare transparență.

Materialul subliniază tocmai aceste avantaje: reducerea riscului de stoc, trasabilitatea cantității și calității și posibilitatea utilizării certificatului pentru finanțare.

Miza este mai mare decât un simplu certificat

În realitate, discuția despre certificatele de depozit este o discuție despre cine are puterea în piața cerealelor.

Fermierul care trebuie să vândă imediat după recoltare are o poziție de negociere diferită față de fermierul care își poate păstra marfa și dispune, în același timp, de lichiditate.

Primul negociază sub presiune.

Al doilea poate aștepta.

Iar diferența dintre cele două situații poate însemna, pentru o fermă, diferența dintre profit și pierdere.

De aceea, certificatul de depozit ar trebui privit nu doar ca un document administrativ, ci ca un posibil instrument strategic de finanțare și comercializare a producției agricole.

Digitalizarea ar putea schimba regulile jocului

Un alt element important este trecerea de la certificatul pe suport fizic la certificatul electronic.

Materialul propune un document electronic cu identificator unic, semnătură electronică și înregistrare într-un registru electronic, cu efecte juridice identice certificatului fizic.

O asemenea infrastructură ar putea crea premisele pentru o piață mai rapidă și mai transparentă, dar numai dacă registrul, depozitele, băncile și participanții la piață sunt conectați prin proceduri clare și verificabile.

Digitalizarea nu rezolvă însă singură problema fundamentală.

Un certificat electronic nu valorează nimic dacă în spatele lui nu există marfa.

Cine trebuie să facă primul pas?

Aici se află probabil întrebarea esențială.

Ministerul Agriculturii? Depozitarii? Băncile? BRM? Traderii? Fermierii? Administratorul sistemului? Sau toți actorii împreună?

Materialul indică existența mai multor actori – depozitarul licențiat, deponentul, administratorul sistemului și gradatorii – fiecare cu responsabilități distincte.

Problema este că un sistem de acest tip nu poate funcționa doar pentru că există într-o lege.

El trebuie să fie folosit, verificat, finanțat și acceptat de piață.

Iar dacă România vrea să treacă de la o agricultură în care fermierul este adesea obligat să vândă rapid producția la una în care producția poate fi transformată într-un activ financiar, atunci certificatul de depozit merită o discuție mult mai serioasă.

Întrebarea care rămâne

România are cereale. Are depozite. Are fermieri. Are bănci. Are traderi. Are o legislație privind certificatele de depozit.

Atunci de ce nu avem încă un sistem de certificate de depozit folosit la scară largă?

Este aceasta o problemă de legislație, de management, de încredere sau de interese economice?

Și, mai ales, cine are interesul ca fermierul român să poată păstra marfa și să nu fie obligat să o vândă imediat după recoltare?

Acestea sunt întrebările care ar trebui să deschidă o dezbatere națională despre viitorul depozitării, finanțării și comercializării cerealelor românești.

Pentru că, în final, nu discutăm doar despre un certificat.

Discutăm despre cine controlează marfa, cine controlează banii și cine stabilește prețul în agricultura românească.

SIMONA MAN

#AgroExpert #CertificatDeDepozit #AgriculturaRomaneasca #Fermieri #Cereale #Grâu #Silozuri #Depozitare #PiataCerealelor #FinantareaAgriculturii #FermierRoman #Traderi #Banci #MADR #BRM #Agricultura #ProductieRomaneasca #RomaniaAgricola #PretulCerealelor #StrategieAgricola